"Case curăţele, cu fereştile mari, îngrijit spălate, curţi pline de coşare, de poieţi, de tot felul de curioase înjghebări de scânduri. Câni sălbateci latră în curţile cu îngrijire închise. (...) Vorbesc ruseşte încet, moale. (...) Sunt lipovenii noştri, staroverţii, ortodocşii credinţei celei vechi. (...) Să cetească, aceasta e norma vieţii lor. Nicăieri cartea nu e mai scumpă tuturor sufletelor decât aici. Orice vechi volum masiv închide adevărul etern cu care necontenit trbuie păstrat contactul. Şi cartea ţine sufletele blânde şi bune". (Nicolae Iorga, fragment din România cum era până la 1918).

Lipovenii sunt ruşi prin originea lor etnică. Despărţiţi de matca populaţiei autohtone, ce locuiau în regiunea Moscovei, pe Don, pe Volga, nordul Rusiei şi chiar în Siberia, de prigoana religioasă în vremea celei de-a doua jumătăţi a sec. XVII-lea, în cursul domniei celui dintâi ţar al Moscovei, Alexei Mihailovici Romanov, tatăl vestitului Petru cel Mare.

Patriarhul din acel timp, Nikon, om de o energie nemaîntâlnită, ajuns din simplu mojic călugărit, pontif al bisericii moscovite, îşi propusese cu voia ţarului Alexei Mihailovici, să introducă modificări în religia ortodoxă rusă. Reforma întâlni o dârză rezistenţă în marea masă a populaţiei credincioase, care forma două tabere: una primea modificările (provoslovnicii = ortodocşii), alta rămase refractară (staroverii = vechi credincioşi). Un sinod, la 1656, i-a declarat pe credincioşii tradiţionali, schismatici (rascolnichi) iar cârmuirea, pusă în slujba bisericii, a întreprins o prigoană sălbatică împotriva lor. Pentru nestrămutata lor credinţă, unii dintre ei au fost arşi pe rug, iar averile confiscate. La sfârşitul secolului al XVII-lea, peste 20.000 de staroveri au ars pe rugurile năprasnicei inchiziţii pravoslavnice din estul Europei. După legalizarea persecuţiilor prin decretul regentei Sofia (sora mai mare a ţarului Petru I), staroverii au luat drumul pribegiei, răspândindu-se în lumea întreagă (Turcia, Prusia, Australia, Austria, Brazilia, Argentina, Canada, Japonia, Ţările Baltice, Polonia, S.U.A., Ţările Române, Finlanda, Belarus, Bulgaria, Ucraina).

În România, urmaşii vechilor credincioşi de rit vechi sunt cunoscuţi sub numele de lipoveni (etimologia acestui nume este incertă, ea fiind pusă adesea în legătură cu un toponim mitic, Lipova, sau cu numele copacului din al cărui lemn fugarii confecţionau diverse obiecte de uz casnic, icoane etc, pe care apoi le vindeau; lipa - „tei").

În ce priveşte numele etnice, cei mai mulţi ruşi lipoveni îşi spun lipoveni, denumirea oficială fiind ruşi lipoveni. Denumirile de starover şi staroobreadeţ se folosesc pentru exprimarea religiei ortodoxe de rit vechi a ruşilor lipoveni. Credinţa ruşilor staroveri din România este creştin ortodoxă de rit vechi, păstrată în timpul creştinării oficiale a Rusiei Kievene, în anul 988. În prezent slujbele se ţin în bisericile staroverilor în slavonă bisericească, iar calendarul folosit este cel Iulian. În fiecare localitate din România în care sunt comunităţi reprezentative de ruşi lipoveni există cel puţin o biserică ortodoxă de rit vechi.

Stabiliţi aici, ei se ocupau cu agricultura (cultivând cu predilecţie cânepa), cu fabricarea frânghiilor şi a uleiului, cu vânzarea acestor fabricate în părţile de jos şi mai ales la Galaţi şi în sudul Basarabiei, unde mai aduceau şi făina de grâu, foarte căutată în acele părţi şi ceară de albine. De acolo aduceau, în schimb, toate soiurile de peşte.

Comunitatea Ghindăreşti, din judeţul Constanţa ,număra la ultimul recensământ din martie 2002, 3.200 persoane, în totalitate de origine ruso-lipovenească. Comuna are 950 de gospodării.

Din Cluj, jumătate de ţară străbătută ca să cunosc ,dincolo de literatură şi film, viaţa şi povestea ruşilor lipoveni din Ghindăreşti, ştiută din poveşti şi poze.

 Comuna Ghindaresti este situata in partea de NV a judetului Constanta, la doar 400 metri de fluviul Dunarea. Se invecineaza la N cu Drumul National 2A, la S cu comuna Topalu, la V cu fluviul Dunarea, la E cu comuna Horia.

Valentin Filat, mi-a povestit într-o zi teribil de călduroasă despre formarea comunităţii lor, întrerupt fiind de la repetiţiile ansamblului “Dunaiskie Tantorî „ pe care îl conduce.

Am intrat timidă, citind de primirile altor bloggeri şi păţănii mai puţin vesele, eram atât de agitată că umezisem foaia cu interviul şi butonam pierdută reportofonul, ca niciodată.

Domnul Valentin a aşteptat liniştit, deşi în sala de repetiţie pauza era pe timpul dansatorilor şi atunci m-am deşeptat şi am început să discutăm despre ce înseamnă comunitatea Ghindăreşti cu adevărat.

Locuitorii de acolo sunt oameni credincioşi, harnici, îşi cresc copiii şi îşi duc traiul în legea dreaptă a lui Dumnezeu, în deplin respect pentru vârstnici, învaţă în limba rusă şi se sprijină între ei.

Trăiesc din pescuit, jumătate din bărbaţi sunt duşi la muncă în străinătate şi femeile duc greul caselor. Matriarhatul este la putere, deci oricând te trezeşti luat „ de urechi” dacă nu îţi vezi lungul nasului.

Sunt oameni simpli dar primitori şi au poveşti de viaţă pline de foc. Le este greu când pleacă din sat fiindcă oraşele mari îi inhibă şi mulţi pierd obiceiurile şi mai ales se simt dezrădăcinaţi pentru că la noi încă există asocierea lor cu băutura şi ocupaţia comunistă rusă.

Imagini care sunt uşor de dărâmat, depinde de cine îi întâlneşte şi cum vorbeşti cu ei, sunt suspicioşi, dar în istoria lor e atâta zbucium şi prigoană încât e normal să fi cercetat din cap până în picioare înainte să te trateze creştineşte.

În Ghindăreşti am depăşit trauma peştelui, aici am reuşit să mă bucur de felurite reţete pe care am jurat să nu mai pun gura niciodată, orice casă din Ghindăreşti are secrete culinare păstrate şi transmise din mamă în fiică şi toate cred că încep cu apa din Dunăre.

Foarte frumos şi impresionant este şi portul lor, pe care îl poartă la biserică şi la sărbători cu mândrie şi care este afişat de la mic la mare, uimitor fiind dragul tinerilor şi aplecarea lor spre aceste haine de istorie.

În atestatele istorice portul era  compus din costumul bărbătesc lipovenesc tradiţional ,din cizme sau pantofi, pantaloni largi şi „rubaska” - cămaşă fără guler purtată peste pantalon şi legată la mijloc cu un brâu de lână colorată cu ciucuri la capete, numit „pois”.

Bărbaţii în vârstă continuă să poarte şi în prezent la biserica o haină lungă, de culoare închisă, cunoscută sub numele de „paddiovca. Odinioară acest obiect de vestimentaţie era obligatoriu pentru toţi bărbaţii, atunci când se duceau la biserică.

Rânduiala bisericească cere de altfel, ca haina folosită pentru viaţa religioasă să nu fie întrebuinţată şi pentru alte evenimente cotidiene (nuntă, petrecere, etc).

Piesa de baza a costumului femeiesc este reprezentată de fusta („iubca”) sau sarafan, largă şi lungă până la glezne. Ca şi la barbaţi, mijlocul este încins cu un „pois”. 

Capul femeilor este acoperit obligatoriu cu batic. Fetele nemăritate îşi împletesc părul într-o singură coadă, în care îşi prind o panglică. La cununie, părul fetei care se casătoreşte este împletit în două codite (simbolizând cununia, cuplul), care se prind într-un coc în creştetul capului. Cocul este acoperit cu o boneţică („chicika”), peste care se pune „kaseac-ul”, iar apoi baticul.

Un element de rit des întâlnit mai ales la femeile în vârstă este „lestovca” sau mătăniile (realizate din piele, cu diferite decoraţiuni).
<!--[if !supportLineBreakNewLine]-->
<!--[endif]-->

În Ghindăreşti,  se mai păstrează aceste haine şi fetele sunt frumoase şi simple şi băbuţele sunt gătite şi bărbaţii se poartă mândru, în timpul săptămânii ,vestimentar nu simţi nici o diferenţă, poate mai sare în ochi câte o broderie şi culorile vesele, asta mi-a plăcut, că nu există culori monotone şi depresive în port, hainele parcă zâmbesc şi ai impresia de tinereţe şi rimt alert când treci pe stradă şi mai scapi  câte un ochi în grădinile gospodăriilor.

Acolo timpul pare puţin încremenit, deşi toată lumea munceşte cât e ziulica de lungă.

Serile, sunt calme şi vesele, mai ales dacă le petreci pe mal de Dunăre, cobori în sat şi te strecori pe lângă stuf, în aer simţi miros dulce de mâncare şi auzi glasuri ce curg. În faţă e Dunărea, cu valurile sale, cu bărcile legate la mal şi cu luminiţe de veghe, din când în când auzi muzică la câte un telefon, tinerii ieşiti la plimbare râd şi glumesc.

În Ghindăreşti poşi să pleci departe de lumea nebună, să regăseşti simplitatea şi spiritul din vremuri apuse. Îl recomand celor cu sufletul încărcat de aglomeraţie şi stres, celor care sunt obosiţi de traiul agitat al secolui, de modernitatea dusă la extrem şi celor care caută pacea.